Istoria înghețatei începe încă din timpuri străvechi, când oamenii foloseau gheața sau zăpada pentru a prepara deserturi reci.
500 î.e.n. – În timpul Imperiului Ahemenid, în Persia se prepara un desert rece, care se consuma în zilele fierbinți de vară. Acesta consta din sirop concentrat, turnat peste zăpadă și amestecat cu șofran, suc de struguri sau de fructe și alte arome.
Grecii antici obișnuiau să consume zăpadă amestecată cu miere și fructe pe piețele Atenei. Hipocrate își încuraja pacienții să mănânce gheață, „întrucât aceasta învigora funcțiile vitale și îmbunătățea starea de bine”.
400 î.e.n. – O rețetă de înghețată, creată special pentru familiile regale ale Imperiului Persan, consta din gheață, apă de trandafiri, fidea (din amidon), șofran, fructe și alte condimente dulci. Aceasta a rămas până în zilele noastre un desert tradițional iranian, numit „fālūde”.
Pentru a crea sau depozita gheață chiar și în deșert, inginerii persani construiau gropi de gheață, numite „yakhchāl”.
Structura consta într-un spațiu de depozitare subteran, acoperit deasupra solului de o cupolă, ceea ce facilita răcirea prin evaporare. Materialul de construcție rezistent la căldură contribuia la izolarea spațiul de depozitare pe tot parcursul anului.
Imagine: Yakhchal – construcție persană pentru păstrarea gheții.
În China antică se consuma un desert din lapte și orez, care era răcit până la îngheț. Desertul era pus într-un recipient, apoi se turna peste exteriorul acestuia un amestec de zăpadă și salpetru, până când conținutul recipientului ajungea aproape de îngheț.
37-68 e.n. – Împăratul roman Nero se aproviziona cu gheață din munți, pentru a putea consuma delicatese răcoroase, făcute cu fructe și miere.
800-900 – Arabii definesc rețeta modernă a înghețatei prin introducerea laptelui și zahărului ca ingrediente principale.
În decursul secolului al X-lea, înghețata preparată din lapte, smântână, apă de trandafiri, fructe uscate și nuci se răspândește pe întreg teritoriul arab, în special în Bagdad, Damasc și Cairo.
În timpul dominației arabe în Sicilia, se prepară o băutură obținută din fructe și zahăr brun, păstrată în containere înconjurate de zăpadă sau gheață zdrobită. De asemenea, se prepară un desert obținut din amestecarea zăpezii cu siropuri și sucuri de fructe. Aceste deserturi, devenite tradiționale, sunt cele pe care în prezent le numim „granita” și „sorbetto”.
Așa numiți „nivaroli” (oameni ai zăpezii) adună zăpada de pe Etna și de pe Munții Nebrodi și Peloritani, apoi o depozitează în „nivieri”, peșteri naturale sau artificiale care asigură temperaturi scăzute pentru păstrarea zăpezii. Zăpada se transportă apoi, vara, în orașele însorite ale coastei.
Faima acestor deserturi siciliene ajunge în curând la curțile regale, și în special la Florența.
Imagine: Neviera, peșteră artificială pentru păstrarea gheții în Sicila
Înghețata devine un desert popular în Italia, în secolul al XVI-lea. Se crede că Florența este locul de naștere al înghețatei „moderne”, care are ca ingrediente lapte, smântână și ouă.
1533 – Când ducesa italiană Caterina de’ Medici se căsătorește cu Henric al II-lea al Franței, bucătarii italieni care o însoțesc, aduc cu ei rețetele de înghețată și sorbet. Astfel aceste rețete se răspândesc în Franța și apoi în restul lumii.
Sicilianul Francesco Procopio de Coltelli îmbunătățește rețeta tradițională a sorbetului cu două inovații: înlocuiește mierea cu zahăr și adaugă un pic de sare care, amestecată cu gheață în proporție corespunzătoare, crește considerabil timpul cât produsul rămâne rece.
Procopio se stabilește la Paris. Obține un brevet de la regele Ludovic al XIV-lea pentru comercializarea deserturilor și băuturilor reci, printre care și înghețata.
În 1686, deschide faimoasa „Café Procope” din Paris, care funcționează și în zilele noastre.
Imagine: Le Precope din Paris
1744 – Coloniști scoțieni aduc rețeta de înghețată în America de Nord.
1774 – Italianul Filippo Lenzi deschide la New York primul magazin de înghețată pe pământ american.
Nancy Johnson din Philadelphia, SUA brevetează în 1843 o mașină de înghețată, de mici dimensiuni, cu manivelă. William Young produce aceste mașini începând din 1848.
Agnes Marshall din Marea Britanie brevetează în 1885 o mașină asemănătoare, care poate prepara o halbă de înghețată în doar cinci minute.
Cu ajutorul acestor mașini, producerea domestică a înghețatei devine mult mai facilă. Dar, în același timp, ia avânt și producția comercială.
În 1851, Jacob Fussell din Baltimore deschide prima fabrică de înghețată comercială, ce produce pe scară largă.
Tot în 1851, elvețianul Carlo Gatti deschide un stand de înghețată lângă stația Charing Cross (Londra), unde vinde o porție de înghețată cu doar un penny.
Frigiderul industrial, realizat de către inginerul german Carl von Linde în anii 1870, a eliminat nevoia de a tăia și depozita gheața naturală.Inventat de Clarence Vogt în 1926, congelatorul cu proces continuu a redus forța de muncă și costurile de utilitate și a crescut volumul de producție a deserturilor congelate.
Astfel a luat naștere producția comercială automatizată de înghețată.
1934 – Eskimo pie este prima înghețată acoperită cu ciocolată.
1939 – Producția în masă a înghețatei americane care a fost trimisă pentru a stimula moralul trupelor aliate din Europa a reușit să popularizeze acest fel de mâncare în întreaga lume. Majoritate a crezut ca înghețata este o invenție americană.
A doua parte a secolului XX – Frigorificația ieftină, explozia de masă produse mărci de înghețată și introduce ” înghețata moale”, care a ajuns sa fie una dintre cele mai populare deserturi servite vara.