[:ro]
Istoria înghețatei începe încă din timpuri străvechi, când oamenii foloseau gheața sau zăpada pentru a prepara deserturi reci.
500 î.e.n. – În timpul Imperiului Ahemenid, în Persia se prepara un desert rece, care se consuma în zilele fierbinți de vară. Acesta consta din sirop concentrat, turnat peste zăpadă și amestecat cu șofran, suc de struguri sau de fructe și alte arome.
Grecii antici obișnuiau să consume zăpadă amestecată cu miere și fructe pe piețele Atenei. Hipocrate își încuraja pacienții să mănânce gheață, „întrucât aceasta învigora funcțiile vitale și îmbunătățea starea de bine”.
400 î.e.n. – O rețetă de înghețată, creată special pentru familiile regale ale Imperiului Persan, consta din gheață, apă de trandafiri, fidea (din amidon), șofran, fructe și alte condimente dulci. Aceasta a rămas până în zilele noastre un desert tradițional iranian, numit „fālūde”.
Pentru a crea sau depozita gheață chiar și în deșert, inginerii persani construiau gropi de gheață, numite „yakhchāl”.
Structura consta într-un spațiu de depozitare subteran, acoperit deasupra solului de o cupolă, ceea ce facilita răcirea prin evaporare. Materialul de construcție rezistent la căldură contribuia la izolarea spațiul de depozitare pe tot parcursul anului.
Imagine: Yakhchal – construcție persană pentru păstrarea gheții.
În China antică se consuma un desert din lapte și orez, care era răcit până la îngheț. Desertul era pus într-un recipient, apoi se turna peste exteriorul acestuia un amestec de zăpadă și salpetru, până când conținutul recipientului ajungea aproape de îngheț.
37-68 e.n. – Împăratul roman Nero se aproviziona cu gheață din munți, pentru a putea consuma delicatese răcoroase, făcute cu fructe și miere.
800-900 – Arabii definesc rețeta modernă a înghețatei prin introducerea laptelui și zahărului ca ingrediente principale.
În decursul secolului al X-lea, înghețata preparată din lapte, smântână, apă de trandafiri, fructe uscate și nuci se răspândește pe întreg teritoriul arab, în special în Bagdad, Damasc și Cairo.
În timpul dominației arabe în Sicilia, se prepară o băutură obținută din fructe și zahăr brun, păstrată în containere înconjurate de zăpadă sau gheață zdrobită. De asemenea, se prepară un desert obținut din amestecarea zăpezii cu siropuri și sucuri de fructe. Aceste deserturi, devenite tradiționale, sunt cele pe care în prezent le numim „granita” și „sorbetto”.
Așa numiți „nivaroli” (oameni ai zăpezii) adună zăpada de pe Etna și de pe Munții Nebrodi și Peloritani, apoi o depozitează în „nivieri”, peșteri naturale sau artificiale care asigură temperaturi scăzute pentru păstrarea zăpezii. Zăpada se transportă apoi, vara, în orașele însorite ale coastei.
Faima acestor deserturi siciliene ajunge în curând la curțile regale, și în special la Florența.
Imagine: Neviera, peșteră artificială pentru păstrarea gheții în Sicila
Înghețata devine un desert popular în Italia, în secolul al XVI-lea. Se crede că Florența este locul de naștere al înghețatei „moderne”, care are ca ingrediente lapte, smântână și ouă.
1533 – Când ducesa italiană Caterina de’ Medici se căsătorește cu Henric al II-lea al Franței, bucătarii italieni care o însoțesc, aduc cu ei rețetele de înghețată și sorbet. Astfel aceste rețete se răspândesc în Franța și apoi în restul lumii.
Sicilianul Francesco Procopio de Coltelli îmbunătățește rețeta tradițională a sorbetului cu două inovații: înlocuiește mierea cu zahăr și adaugă un pic de sare care, amestecată cu gheață în proporție corespunzătoare, crește considerabil timpul cât produsul rămâne rece.
Procopio se stabilește la Paris. Obține un brevet de la regele Ludovic al XIV-lea pentru comercializarea deserturilor și băuturilor reci, printre care și înghețata.
În 1686, deschide faimoasa „Café Procope” din Paris, care funcționează și în zilele noastre.
Imagine: Le Precope din Paris
1744 – Coloniști scoțieni aduc rețeta de înghețată în America de Nord.
1774 – Italianul Filippo Lenzi deschide la New York primul magazin de înghețată pe pământ american.
Nancy Johnson din Philadelphia, SUA brevetează în 1843 o mașină de înghețată, de mici dimensiuni, cu manivelă. William Young produce aceste mașini începând din 1848.
Agnes Marshall din Marea Britanie brevetează în 1885 o mașină asemănătoare, care poate prepara o halbă de înghețată în doar cinci minute.
Cu ajutorul acestor mașini, producerea domestică a înghețatei devine mult mai facilă. Dar, în același timp, ia avânt și producția comercială.
În 1851, Jacob Fussell din Baltimore deschide prima fabrică de înghețată comercială, ce produce pe scară largă.
Tot în 1851, elvețianul Carlo Gatti deschide un stand de înghețată lângă stația Charing Cross (Londra), unde vinde o porție de înghețată cu doar un penny.
Frigiderul industrial, realizat de către inginerul german Carl von Linde în anii 1870, a eliminat nevoia de a tăia și depozita gheața naturală.Inventat de Clarence Vogt în 1926, congelatorul cu proces continuu a redus forța de muncă și costurile de utilitate și a crescut volumul de producție a deserturilor congelate.
Astfel a luat naștere producția comercială automatizată de înghețată.
1934 – Eskimo pie este prima înghețată acoperită cu ciocolată.
1939 – Producția în masă a înghețatei americane care a fost trimisă pentru a stimula moralul trupelor aliate din Europa a reușit să popularizeze acest fel de mâncare în întreaga lume. Majoritate a crezut ca înghețata este o invenție americană.
A doua parte a secolului XX – Frigorificația ieftină, explozia de masă produse mărci de înghețată și introduce ” înghețata moale”, care a ajuns sa fie una dintre cele mai populare deserturi servite vara.
[:fr]
L’histoire de la crème glacée a débutée depuis les temps anciens, lorsque les gens utilisaient la glace ou la neige pour préparer des desserts froids.
500 av J-C Pendant l’Empire ahéménide, un dessert froid est préparée en Perse, consommé les chaudes journées d’été. Il se composait de sirop concentré, versé sur la neige et mélangé avec du safran, du jus de raisin ou de fruits et d’autres saveurs.
Les Grecs de l’Antiquité consommaient de la neige mélangée au miel et aux fruits sur les marchés d’Athènes . Hippocrate encourageait ses patients à manger de la glace,” car elle revigorait les fonctions vitales et améliorait le bien être”.
400 av J-C Une recette de crème glacée, spécialement crée pour les familles royales de l’Empire persan, se compose de glace, d’eau de rose, de nouilles (amidon) , de safran , de fruits et d’autres épices sucrées. Il est resté jusqu’à nos jours un dessert iranien traditionnel , appelé „fâlâde”.
Pour créer ou stocker de la glace , même dans le désert, les ingénieurs persans construisaient des fosses de glace, appelées „yakhchôl”.
La structure se composait d’un espace de stockage souterrain, recouvert au-dessus du sol par un dôme, ce qui facilitait le refroidissement par évaporation. Le matériau de construction résistant à la chaleur à contribué à isoler l’espace de stockage toute l’année.
Image: yakhchôl – Construction persane pour le stockage de la glace
Dans la Chine ancienne, on consommait un dessert de lait et de riz, refroidi au point de congélation. Le dessert était placé dans un récipient, puis un mélange de neige et de salpêtre se déversait sur l’extérieur jusqu’à que le contenue arrive près du point de congélation.
37-68 e.n – L’empereur romain Néron s’approvisionne en glace des montagnes pour pouvoir consommer des spécialités fraîches fraîches à base de fruits et de miel.
800-900 Les Arabes définissent la recette moderne de la crème glacée en introduisant le lait et le sucre comme ingrédients principaux.
Au cours du X-e siècle , la crème glacée à base de lait, de crème, d’eau de rose , de fruits secs et de noix se répand dans tout le territoire arabe, notamment à Bagdad, Damas et le Caire.
Pendant la domination arabe en Sicile une boisson obtenue à partir de fruits et de cassonade est préparée conservée dans des conteneurs entourés de neige ou de glace concassée. Aussi un second dessert obtenue en mélangeant la neige avec des sirops et des jus de fruits. Ces desserts , devenus traditionnels, sont ceux que nous appelons actuellement „granita” et ” sorbetto”.
La renommée de ces desserts siciliens arrive bientôt dans les cours royales et en particulier à Florence.
Les soi disant ” Nivaroli” (humains de la neige) ramassant la neige de l’Etna et des montagnes Nebrodi et Peloritanie, puis la stockent dans des ” niviers”, des grottes naturelles ou artificielles qui assurent des températures froides pour préserver la neige. La neige est ensuite transporté , en été , vers les villes côtières ensoleillées.
Image: Nevera, grotte artificielle pour le stockage de la glace en Sicile
La crème glacée devient un dessert populaire en Italie au 16ème siècle . Florence est considéré comme le berceau de la crème glacée ” moderne”, qui a du lait, de la crème et des œufs comme ingrédients.
1533- Lorsque la duchesse italienne Caterina de Medici épouse Henri II de France, les chefs italiens qui l’accompagnent apportent avec eux les recettes de crèmes glacée et de sorbet. Ainsi, ces recettes se répandent en France, puis dans le reste du monde.
Le sicilien Francesco Procopio de Coltelli améliore la recette traditionnelle du sorbet avec deux innovations: il remplace le miel par du sucre et ajoute un peu de sel qui , mélangé à de la glace en proportion appropriée, augmente considérablement le temps pendant lequel le produit reste froid.
Procopio s’installe a Paris. Obtiens un brevet du roi Louis XIV pour la commercialisation de desserts et de boissons froides, dont la crème glacée.
En 1686, il ouvre le célèbre „Café Procope” à Paris, qui fonctionne encore aujourd’hui.
Image: Le Procope à Paris
1744- Les colons écossais apportent la recette de crème glacée en Amérique du Nord
1774- L’Italien Filippo Lenzi ouvre a New York le premier magasin de crème glacée sur le sol Américain.
Nancy Johnson, de Philadelphie, aux Etats-Unis, brevete en 1843 une petite machine a crème glacée a manivelle. William Young fabrique ces machines à partir de 1848.
Agnes Marshall de Grande- Bretagne Brevete en 1885 une machine similaire,qui peut préparer une pinte de crème glacée en seulement cinq minutes.
Avec l’aide de ces machines, la production domestique de crème glacée devient beaucoup plus facile. Mais en même temps , il prend de l’ampleur et la production commerciale.
En 1851, Jacob Fussell de Baltimore ouvre la première usine de crème glacée commerciale, qui produit beaucoup.
Toujours en 1851, le Suisse Carlo Gatti ouvre un stand de crème glacée près de la gare de Charing cross( Londres) , où il vend une portion de crèmes glacée pour seulement un sou.
Le réfrigérateur industriel, fabriqué par l’ingénieur Allemand Carl Von Linde dans les années 1870, a éliminé la nécessité de couper et de stocker la glace naturelle, inventé par Clarence Vogt en 1926, le congélateur à essai continue a réduit la main-d’œuvre et les coûts des service publics et augmenté le volume de production des desserts congelés.
Cela a mené au développement de la production commerciale automatisée de crème glacée.
1934- Eskimo pie est la première crème glacée recouverte de chocolat.
1939-La production de masse de la crème glacée américaine qui a été envoyée pour remonter le moral des troupes alliées en Europe a réussi à populariser ce plat dans le monde entier. La majorité pensait que la crème glacée était une invention américaine.
La deuxième partie du XXe siècle- La réfrigération bon marché, l’explosion de la table produits des marques de crème glacée et introduit „crème glacée molle”, qui est venu a être l’un des desserts les plus populaires servis en été.